Drumuri, drumuri

Uite cum văd eu, sunt două drumuri: cel drept şi cel „ocolit”.

Cel drept, are un singur sens, nu te poţi întoarce înapoi. E un drum drept, dar plin de goluri. GPS-ul, harta, Google Earth-ul  ţi-l vor indica drept drumul ideal, cât se poate de scurt, care, teoretic, te face să ajungi la final în doi timpi. Alegând drumul drept, alegi un drum lipsit de asfalt, nisip, pământ, pietre, iarbă; un drum lipsit de viaţă, un drum aparent interminabil, pe care-l străbaţi singur; un drum care nu-ţi aminteşte nici măcar de-un deşert.

Drumul „ocolit”?  Eşti oare sigur că vrei să-l alegi? Eşti sigur că încalci sfatul nepreţuit al Google-ului? Poate te întrebi: „ce-mi oferă drumul ăsta?”. Să vedem. Spre deosebire de drumul drept, îţi va lua mult mai mult timp să ajungi la destinaţie, iar viteza permisă este mult mai mică. Merită oare să-l alegi? Va fi un drum plin de opriri, un drum cu asfalt, pământ, iarbă, pietre, ciocolată sau bumbac. Vei fi inconjurat de oameni, oamenii tăi, toţi, fie că îi laşi în urmă sau îi iei cu tine în călătoria ta. E drumul care-ţi oferă vederi de munte, mare, câmpie, blocuri, case, şantiere sau faleze. E drumul care te lasă să alegi: stânga, dreapta, înainte sau înapoi? Cu siguranţă nu vei alege înapoi, prea frumos înainte. Chiar dacă totul este în ceaţă, chiar dacă nu ştii cine, cum sau ce vei întâlni în drumul tău, nu vei vrea să te întorci, vei alege mereu stânga şi vei privi în sus.

Vei privi în sus şi te vei minuna de ce vezi şi de ce urmează să vezi.

În cele din urmă...a meritat să ocoleşti?

let's go for a ride.

pe locuri..fiţi gata..START!

cam aşa a sunat prima săptămână. dimineţi mult prea grele, tramvaie mult prea afurisite, pline, întârziate, nehotărâte, ore mult prea lungi, somn mult prea puţin, timp cât mai scurt...
un început haotic. "unde mă duc? stai, nu mă duc acolo..dar trebuie să trec şi pe acolo. vai, nu! să ajung şi acolo oare? să o fac şi pe aia? dar e cam târziu. eh..nu mai contează. n-o să-şi dea seama...sper." un început disperat, fugărit. un început cu un background gri închis, spre negru, lipsit de orice căldură a lunii august, lipsit de lumina zilelor de august, un început întunecat complet de august.
şi totuşi anul a-nceput într-un zâmbet. o cană portocalie, dis-de-dimineaţă cu elixirul Primei Săptămâni. un drum nou. priviri curioase, pline de entuziasm, de dor, de nerăbdare. m-au întâmpinat doi ochi albaştri. a-nceput ziua bine. trebuie să fie aşa.
anul începe ca la carte: ne înghesuim în liceu, cu cât mai multe picioare pe cm pătrat, cu atât mai bine, ne văd profesorii, le zâmbim, în speranţa că nu ne vor ochi-lovi din prima oră, continuăm cu un discurs bine-pregătit/repetat (cam degeaba...) ascultat cu atenţie "maximă" ... şi ajungem în clase. ceea ce-mi aminteşte. am lăsat grajdurile în urmă. da, da, da..vă e aşaaaaa dor de ele..luaţi-le acasă! mie nu mi-e dor. mi-e bine aici. aproape, cu soneria şi mai aproape, ce-ai putea cere? ce-i drept, plâng Băncile-Verzi după noi. le mai vizităm, ocazional.
revenind la ideea de prima săptămână, a fost de memorat. 27 de suflete prinse într-un loc, nerăbdătoare să ajungă cât mai repede, oriunde în afară de cuşca de 6-7 ore, 26 de feţe (chinuite de somn, marea majoritate), 26 de expresii în fiecare oră, minut, 1 amintire.

şi-a fost bine. :)

şi da! bună dimineaţa, alarma mea! :

so hard to say goodbye...

mi-am promis mie ceva. şi am de gând să-mi păstrez promisiunea. indiferent de ce o să pară şi cum voi fi « interpretată » şi « înţeleasă », eu îmi voi păstra promisiunea.

n-aveti cum să ştiţi. pur şi simplu nu aveţi. nu-mi mai spuneţi că vă imaginaţi, pentru că nu vă puteţi imagina. n-am vrut să fac tam-tam din asta, dar efectiv nu mai suport să aud « îmi imaginez cum este ». NU ! NU ÎŢI IMAGINEZI ! na, c-am scris şi cu majuscule. să vadă tot chio..omul.

a fost şi…nu mai este. sau este, dar în altă parte.  n-am nevoie să mi se spună unde şi ce fel este. Nu vreau să ştiu. am nevoie doar să ştiu că este şi atât. nimic altceva.

de ce simţiţi nevoia să-mi reamintiţi? credeţi că nu pot ţine minte singură? am tot ce am nevoie  să-mi reamintească. în special lipsa. fericiţi? mai bine acum că v-aţi asigurat că nu am nicio şansă să fi uitat?

ştiu de voi toţi. ştiu şi ştiu că sunteţi acolo unde am nevoie, mereu. ştiu foarte bine şi pentru asta vă mulţumesc. vă mulţumesc că sunteţi şi-mi amintiţi asta în momentele în care am nevoie. Pentru asta şi multe altele, vă mulţumesc.

promisiunea? să nu zic nimic legat de cum, cât de…şi în ce fel este. Asta doar pentru că « vă puteţi imagina ».

p.s. : scuze tuturor care nu fac parte dintre cei cărora mă adresez mai sus.

pp.s. : nu prea sunt sigura de ce-am scris mai sus. bănuiesc ca e bine.

mood.

Remember?

maaare, maaare, maaare!



te-am văzut vara asta. mi-a plăcut de tine. mă aşteptam să te văd mai frumoasă ca niciodată, să te lupţi cu cerul pentru a decide cea mai aleasă nuanţă de albastru, să mă întâmpini încă din gară cu parfumul tău, să-mi spui că ţi-am lipsit în cei trei ani în care nu ne-am văzut...
în schimb, tu cum erai?
erai calmă. nu m-ai înţeles. ce era cu mine acolo? nici nu mai ştiai pe cine trebuia să aştepţi. priveai curioasă şi nerăbdătoare spre scări, dar nu ştiai pe cine aştepţi. cum nu? pe toţi care ţi-au dus dorul, care s-au gândit toată iarna la tine, care în noaptea de înaintea plecării spre tine n-au avut somn de nerăbdare, pe toţi care abia aşteptau îmbrăţişarea ta. te uitai mirată la mine. nu vedeai motivul pentru care stăteam pe plajă şi te priveam din când în când. te întrebai.."să fie oare o carte pe primul loc în faţa mea?", dar nu a durat mult. n-am rezistat, iar valurile tale m-au înţeles şi mi-au urat "bun venit!".

acum..în oraşul meu, pe strada mea, în blocul meu, în camera mea, îţi înţeleg privirea. să zic că ne revedem? nu ştiu. nu cred că ne mai revedem. îţi voi vizita rudele, dar pe tine? nu ştiu.
rămâne la anul?...

Hmm,,,

:)
de parcă ne-am cunoscut.
de parcă ne-am împrietenit.
de parcă ne cunoaştem.
de parcă ţi-a păsat.
de parcă a contat.
de parcă îţi pare rău.
de parcă ştii.

de parcă ne-am cunoaşte.

Bum-bum

 un singur cuvânt: admitere.

nu mă pot opri.

trebuie sa prezint şi restul fraţilor ei: amintiri, emoţii, markere, procente, oraşe diferite, preferinţe, luarea bilingvului, şi alţi pitici...
ce gânduri de despărţire de colegi când opţiunile, bilingvul şi aşteptarea nesfârşită erau mereu prezente în al meu suflet? după afişarea rezultatelor abia am realizat că drumurile noastre, ale clasei a opta, s-au despărţit complet, până am ajuns să mergem pe contrasens.
teoretic, sfârşitul de an ar trebui să fie însoţit de amintiri. la mine nu e doar el; e şi admiterea, ca un fel de ucenic al marelui maestru.

fără ou nu era găină şi fără găină nu era ou.

făra sfărşitul de an plin de mici incidente nu se putea. fără un profesor care să nu te cunoască, dar să zică una alta despre "meritele" tale, fără o cheie grea, puţin ruginită, dar bine "ornată", fără un speech corespunzător, fără lacrimile de final şi fără sentimentul de "în final!e gata!!am facut-o şi pe asta" nu era nimic mai departe. deliciile vieţii de "optist", ce mai...
revenind la admitere. nu ştiu de ce m-au lovit, să spun aşa, amintirile. e doar o admitere care creează speranţe, împlineşte dorinţe, distruge vise, strică prietenii, anunţă unele noi, îţi povesteşte puţin din viitor, te ia din coconul ce ţi-a fost "casă" opt ani şi te prezintă noilor tale aripi, după preferinţe: aripi de ţiglina, aripi cu program prelungit, aripi cu grajduri, tot felul de aripi. nimic important, nu?
experienţa mea cu aripi? eu le-am ales pe cele cu grajduri. m-au impresionat într-un fel. împreună cu restul "înaripaţilor", mi le-am deschis, le-am printat şi le-am prezentat lumii. ce-i drept, abia s-au deschis. un sfert din frumuseţea lor. mai au încă trei ani să crească, iar după, o viaţă să mă mândresc cu ele.

viitorilor posesori de aripi le urez un zbor frumos, scurt şi lung, bine îndrumat, finalizat cu aripi pline de amintiri şi cunoştinţe, iar în final, să ajungă să-şi arate aripile prin diverse ţări, din vest, nord, est sau sud.

Respiră!

în final reuşesc să inspir şi să expir aşa cum vreau. în final e finalul, puţin prea mult aşteptat.
nu cred că există persoană care să nu fi simţit vreodată un sentiment de apăsare, care nu te lasă să respiri, care te face să spui "nu mai pot! nu mai vreau! m-am săturat!", care te transformă într-o persoană lipsită de chef, spor, puteri, cu o dorinţă arzătoare de a dormi şi atât, sentiment care totuşi te îndeamnă să continui, te face să-ţi mai spui "lasă că se termină şi după...ah! după!". fiecare a trecut măcar o dată printr-o experienţă care să vină însoţită de asemenea sentimente.
de la început, până azi, 9 iunie, ora 12.30 n-am reuşit să respir aşa cum am vrut. n-am reuşit să trec peste nodul din gât, care-mi permitea doar respiraţii scurte, rapide, mai pe ascuns. nodul din gât care-mi spunea că nu mai durează mult, că va pleca, va intra în hibernare pentru cel puţin 3 luni. l-am crezut. ne-am înţeles bine. ce să zic..
dar acum? acum e bine. acum am parte de tot aerul poluat de galaţi pe care mi-l doresc. acum că s-a terminat, pot să mă bucur de ceea ce până acum am evitat, am exclus, din diferite motive. şi hei! e vară! mhm. e vară. :)
acum e momentul să uit de tot ce m-a deranjat, supărat, enervat, să pun toate aceste momente într-un borcan şi să-l pun în cămară, la umbră; acum e momentul să-mi amintesc de toate momentele mici, semnificative, (foarte) amuzante, să le pun într-un alt borcan pe care să-l păstrez pentru următoarele 3 luni pe birou, la lumină.
acum e chiar foarte bine. am "ascuns" toate dovezile din afara celor 3 luni, mi-am pregătit de război local disk D si local disk E, turnuleţul de cărţi din colţul camerei, cutia de lemn cu o coadă-n cap şi normal, locul unde va avea loc războiul. a da! am uitat. mi-am pregătit şi ascunzătorile super-secrete: marea, muntele şi tot ce nu reprezintă galaţi. ups, mi-a scăpat.

p.s.: vara asta respiraţi doar aer gălăţean combinat-ish?

Setălait.

în lipsa unui titlu, m-am inspirat din melodia lenei, pentru cunoscători, câştigătoarea eurovisionului. acum, apropo, românia e pe locul 3, da? b-)

summer, here we come! greece, wait for us!
greu se mai termină luna mai. o luna incredibil de lungă, plină de "evenimente", fericite, nu prea, dar cum am (aş) mai fi (în) 9A dacă nu ar fi din toate câte puţin/mai mult. a fost cu siguranţă un an extenuant, cu aşteptări, poate dezamăgiri, nervi, zâmbete, distracţie şi, ei bine, un an plin de noi. să nu uit că nu s-a terminat încă, iar acum sincer vorbind, orice ar fi, nu l-aş mai repeta sub nicio formă!...

revenind la eurovision, vă puteţi imagina o ediţie organizată în românia? eu una, nu pot sub nicio formă să ne văd pe noi (românii), mai întâi câştingând, şi după organizând un eveniment de asemenea anvergură, dar..putem sta liniştiţi, zic eu. şansele să ajungem vreodată pe locul 1, să ne auzim melodia de 2 ori (fără să includem defecţiunile tehnice, gen spania), deja ţine de imaginar.mmm...mai ştim..:)).

n-am o idee de bază pentru acest post, doar mi-a lipsit să postez. de când ne-am întors, am avut un program ciudat. nici cartea pe care acum ceva (multă) vreme am început-o, n-am reuşit să o termin, program de vară, ce mai! :)). şi sinceră să fiu, având în vedere evenimentele recente, mi-e şi frică să mai postez ceva legat de viaţa mea. mi-e frică să postez aşa cum mi-am promis mie la început despre toate lucrurile care mă deranjează. cine ştie ce globi oculari trec peste rândurile mele, ce fiinţă işi pune la treabă membrele superioare, apasă un Ctrl+A, un Ctrl+C, un Ctrl+V, iar în cele din urmă Ctrl+P. iar după devin "vedetă".

nimic nu mai poate fi al tău şi doar al tău. peste tot trebuie să existe o fiinţă (atenţie! fiinţă, nu persoană, pentru a nu jugni pe nimeni...) care să fie peste tot, să te caute peste tot până dă de ceva care "să-i facă ziua" şi să devină un căţeluş cuminte pentru că şi-a servit întocmai stăpânul. doar aşa a fost mereu, right?

şi aşa am început cu setălait şi am terminat cu..mm..ceva. :)

bine mai e să postezi ce vrei. :))

Tick-tock

Timpul pentru schimbări. Nume, idee, "infăţişare"..sau..totul nou sub soare(le de vară). :)

fiecare dintre noi a avut măcar o dată, o aşa-zisă ceartă cu timpul: treci prea repede, prea încet, nu vrei să mă aştepţi...chiar acum am terminat discuţia cu timpul, şi tot cum vrea el face.
sunt momente în viaţă (în anul şcolar) când vrei ca timpul să treacă mai repede, să sară de la 30 aprilie direct la 1 iunie, dar în acelaşi timp să rămână pe loc, doar ca să eviţi zilele de 4,7,13,20 mai. asta vorbind în general despre timp, ca zile, săptămâni, luni...
dacă ar fi să revin la ore, minute şi chiar sâcâitorul sunet scos de secunde, alte ramuri pot porni. sunt secundele care vrei din toată inima să treacă într-o zi de luni, marţi şi vineri la ore bine stabilite, sau secundele pe care le priveşti cu tristeţe în timp ce trec, pe care le vrei înapoi şi pe care le aştepţi cu sufletul la gură încă o saptamână, în zilele de sâmbătă şi duminică.
tot timpul stârneşte adevărate "dispute": telefonul sau clasicul ceas? să nu deviez totuşi...
timpul înlocuieşte uneori un căţel, devenind cel mai bun prieten al omului, şi vine şi cu avantaje: nu lasă păr, nu roade tocurile pantofilor şi nici nu are nevoie de plimbare. de ce?(de ce prieten?, era nevoie să specific) pentru că sunt momente când tot ce vrei e să "ţină timpul cu tine", să treacă atunci cănd ajungi undeva prea devreme, sau când te afli în bancă jumătate îngheţat cu o singură întrebare pe buze "oare ies şi eu?!"; să stea pe loc, când întîrzii, iar şoferului nu-i pasă de timpul tău, ci doar de orarul lui, când ai de terminat de citit o carte pentru ziua următoare şi-ţi dai seamă că n-ai ajuns nici la cartea a doua din cele 4 cărţi.
şi totuşi, timpul poate fi inamicul numărul 1 al "întregii societăţi"...prea dureros subiectul să intru în detalii...aţi înţeles cu siguranţă ideea.:)

aşa ca iată-mă în faţa tastaturii, acelaşi loc şi aceeaşi "idee", timpul..ei bine, trecut de ceva vreme. un sfărşit nu se poate numi sfârşitul meu fără o întrebare potrivită...este sau nu timpul un element viu în viaţa noastră?

Nouă A "rilăuded"

Pentru a fi înţeleasă de la început..şi de dragul amuzamentului (meu) vostru:




    
Mulţumesc cameramanului nostru, Andu pentru acest "footage" inedit. La cât mai multe! :))

Ei, dragii mei păcătoşi? Să vă aud! Ridicaţi mânuţa (comentariul) cei care aţi desfiletat "chestia" şi v-aţi îndeplinit visul din copilărie. Cum care? Să mergeţi la şcoală într-o minunată zi de joi (ca idee, sunteţi şi puţin retarzi, că doar "supriza" era pentru vineri, nu? ah! voiaţi să pregătiţi o surpriză mai mare? dragii de voi!) şi la a treia oră să faceţi un senzaţional duş cu apă din calorifer "curată ca lacrima", "mirosind a levănţică", să vă undaţi toate bunurile de pe sau de pe lângă voi, să vă transformaţi penarele în bărcuţe plutind pe balta "mochetată". Nu-i aşa că oricine îşi doreşte asta? Eu una mi-am îndeplinit visul!
     Dar vai! Cel mai important aspect..nu ştiu cum de am uitat..voi sunteţi de vină! Numai voi! Ce spuneţi? E nevoie de cheie să scoateţi "chestia"? He he! Cunoaştem noi, v-a pişcat o muscă beată (pe care aţi păstrat-o pentru ocazii "speciale") şi peste noapte v-aţi transformat în WrenchMan/WrenchWoman (pentru toţi păcătoşii care nu mă citesc complet, vă informez că transformarea constă în schimbarea mâinilor cu chei, da? sunteţi nişte Hulk-i cu puteri speciale).
     Dar aventura nu se încheie aici. Lucrurile bune vin "la pachet", doar. Unde amintim minunata ora la "aer", pentru a cita pe cineva "oră făcută în spiritul Spring Day". Mmm..de ce să vă mai stresez neuronii, şi-aşa cred ca unii s-au sinucis după terminarea "lecturii".
     Pe această cale le mulţumesc şi vizitatorilor, care şi-au delectat privirile cu urmele circului de la noi.  :> Apreciem foarte mult sprijinul vostru!

      Azi am aflat, şi ţin să spun că sunt extrem de bucuroaşă, încântată, şi ce mai vreţi voi, un lucru nou: caloriferele care-şi fac de cap sunt ca fluturii care cauzează uragane. Nu-i aşa că vă place să învăţaţi lucruri noi de la mine? ;;)

P.S.: Care-şi aduce şi vineri puterile? Mai avem două calorifere în picioare încă!(hă-hă) Pe rând, vă rog! Ştiu că vreţi! b-)
                                                                                                                                 (GEEZ!!)

Pic. :)

uită-te afară! hai, te rog, uită-te!

ce vezi?

plouă:)
bine ai venit Aprilie!

mici picături îşi fac de cap pe străzile noastre. ce ştim noi? nu suntem nimic în faţa lor. poate doar inamici: au de ales..de umerii noştri sau de pământ? sau poate se salvează, ajung în câteva napolitane înfoiate, asta până când se usucă.
mmm..oare am putea fi vreodată picături de ploaie? :). micuţe, fragile, dar puternice, atotştiutoare picături. poate că în acele minute de cădere am vedea, învăţa mai multe decât o facem într-o viaţă "de-a noastră".
lumea din jurul nostru nu ne-ar judeca niciodată în parte, am fi "ploaia" sau "picăturile". am aduce zâmbete pe faţa celor ce au nevoie de noi şi nervi celor ce fug de noi. n-am afla ce înseamnă durere, supărare, ceartă, am fi numai zâmbete!
ce viaţă! şi totuşi...n-am avea amintiri, nici de ce să ne amintim. puţinele momente de viaţă le-am petrece în cădere liberă, deasupra întregii lumi. cine ar mai avea timp de el atunci când are o lume întreagă la "picioarele" sale? iar prieteni? teoretic toate picăturile sunt prietenele între ele, nu? mmm..nu. nu cred. practic n-au nicio treabă unele cu altele. adevărul e că nu pot fi rele unele cu altele, dar nici drăguţe sau..ei bine..prietene.

rămâne să ma decid: picături sau noi?

P.S.: azi am dansat cu picăturile. m-au primit în lumea lor...

Să i se taie capul!

...sau cum iţi place să-mi spui de curând şi ştii că vorbesc cu tine. cel puţin spune-mi în vorbe, nu cuvinte...

a trecut valentine's, a trecut şi 1 martie, un 1 martie plin de mărţişoare, flori şi suprinzător cantităţi "industriale" de dulciuri. la mărţişoare adaug toată gama, de la clasicii ghiocei şi coşari, la nonconformistele broscuţe şi playlist-uri, în spiritul sărbătorii, bineînţeles.
vreau să vină primăvara! nu "hei! e 1 martie, primăvara e aici!", nu! să vină cu soarele caaald, cu asfaltul uscat, iarba micuţă şi verde-brotăcel, cu bancile verzi ne-îngheţate, cu vacanţaaa...şi deja mintea-mi fuge departe. mm, uitasem de aprilie :)).
de ce primăvara nu poate să fie un nou început pe toate planurile? de ce doar natura primeşte şansa de a putea să-şi îndrepte greşelile din anul precedent? de ce doar sufletele copacilor devin mai frumoase primăvară de primăvară, şi nu toate sufletele? de ce nu vrea primăvara să ne cuprindă pe toţi cu braţele ei şi să ne transforme, să ne renască, să ne aducă înapoi la cum eram, an de an, înainte să plecăm fiecare pe drumuri diferite, care culmea, dimineaţă de dimineaţă sunt aceleaşi şi duc în acelaşi loc, dar totuşi le vedem complet diferite?...
suntem ca nişte zambile, ghiocei, toporaşi, ce vrei tu. vine primăvara, soarele ne mângâie cu razele lui, iar pământul ne oferă tot ce are mai bun si toate motivele sa creştem, ne facem mari, mari pentru ce? nimeni nu o face, pur si simplu ne tăiem singuri codiţa, ne punem într-o vază cu apă, ne înţelegem de minune! iar in final? ne pierdem frumuseţea, totul devine o luptă de supravieţuire, când ştim deja ce? finalul nu-l putem schimba, "moartea" tot ne desparte.
nu vrei să terminăm lupta, să deschidem ochii şi să ne unim forţele ca să luptăm pentru acelaşi scop..să regăsim ce-a fost şi ce-am pierdut?..
  
de ce postez doar când ninge? :))

Cana Lizului :)

Nu pot să cred! Adică mi se pare incredibil că într-o societate (pentru a nu-i spune altfel) ca a noastră încă mai există astfel de fiinţe...:
Eram pe drum, în maxi, vorbind la lg cu andu. Glumim, râdem, ne amuzăm de specimenele din maxi ei ( :)) ) şi încheiem conversaţia. Telefonul? Teoretic în buzunar, dar! din grabă, neatenţie, lene, "nechef" nu m-am asigurat.
Modern. Cobor. "Ceva e diferit. E prea uşoară haina...", în stânga totul bine şi frumos, în dreapta :-S, gol. Nu-i bine. Geantă..gol. "Andule, dă-mi bip!". (sincer atunci chiar m-am panicat. lasă telefonul.. numerele, cartela şi..ei bine, da! telefonul :)) erau duse. acum să fim serioşi: maxi, om neatent, telefon fără stăpân care nu e chiar lipsit de valoare, chit că-i sare banda cu regularitate...e scena perfectă pentru "furgăsitul" perfect.)
"Pana! Acum ce mă fac?" şi sun. Îmi răspunde cineva şi-mi spune că mă aşteaptă să-mi dea telefonul la a doua staţie imediat după modern. Bineînţeles cu lumea de azi eram mai mult "E clar. Dus a fost." şi totuşi am plecat după el.
Am alergat o staţie, amândouă, motiv pentru care încă îţi mulţumesc a nu-ştiu-câta oară şi după am realizat că nu-i o idee bună, deci maxi, iar.
Coborâm la locul X.
Omul, pentru că este om spre deosebire de alte primate care l-ar fi luat, scos cartela şi "vai! am găsit un telefon aruncat fără cartelă desigur", era acolo cu telefonul în mână. Poţi crede? Eu încă nu. Oricum, acum e la loc sigur pe birou şi n-are de gând să repete "evenimentul", iar eu încă ii mulţumesc persoanei respective şi o să-i mai mulţumesc.

Postul ăsta este special pentru întâmplarea de azi şi pentru a-i mulţumi persoanei respective, care poate va citi postul cândva :)) a! şi pentru a-i face pe plac altcuiva.

Acum, dacă aţi fi găsit un telefon într-un maxi, ce-aţi fi făcut? Vă provoc. :)

Cană cu mandarine şi zahăr pudră

Uite cum ninge şi nu se opreşte! În final un White Christmas, ca acum...mult timp.:) Străzile, maşinile, acoperişurile au capitulat în faţa Marilor Albi sau, cum le zic unii, în faţa fulgilor de zăpadă. Geamurile mai au puţin până lasă armele jos şi spun: "Ok, ok! Puteţi sta! Insistenţi mai sunteţi, măă!" astfel încât totul este alb. Mai vezi pe ici pe colo câte un geam luminat şi-o privire uimită de alb şi de galben, ascunsă de urmele unor mâini şi-a unui nas pe geam. Să nu uităm că aşa, mai răruţ, vezi câte un om mergând şi luptându-se cu veselia Marilor Albi, iar în fine, transformat în Moş Crăciun (ah!"moşu'" e tata!:">). Playlist-urile au suferit mari modificări..afară ninge, implică sunt şi melodiile de iarnă, frank şi maricica.
Era dimineaţă, 7.27 exact, iar pe stradă liber, drumul care poate ieri era plin de lume grăbită, azi era liber. Am zâmbit. Nu mă vede nimeni atunci :). Ningea, era frig, casca-mi picase, cred că din ambele urechi, dar nu conta! Ningeaaa, iarna, pe 15 decembrie, dimineaţa! Aşa că nu m-am putut abţine, a trebuit s-o fac. Când ninge nu pot spune "NU!" unor fulgi de nea, inocenţi şi jucăuşi, care mai târziu ajung Marii Albi. Nu pot să nu privesc în sus, în mijlocul străzii şi să nu-i las să facă ce vor. Au fost blânzi:). Am scăpat cu viaţă: câţiva pe gene (şi când mă gândesc la rimel..), câţiva pe frunte şi obraji, iar restul, eu ştiu că asta a fost o tactică de-a lor dar ei nu ştiu că ştiu, mi-au invadat părul!
Nici bine nu ajung la destinaţie (fără nume), că şi începe lupta, sau luptele. Nu mai menţionez de multele încasate, dar mai ales! de puţinele date:">. Am avut de toate şi din toate, şi mari şi mici, mai cu pământ, mai curaţi, tot felul de bulgări, care zburau "ca prin vis" spre mine. :)
Finalul zilei, happy end pe ritmurile unui Let it snow şi dansând cu o mandarină.

E iarnă şi se vede! Afară ninge, braduţul nostru aşteaptă împodobit întoarcerea 9 A-ului, cadourile au fost deja despachetate...şi...zâmbete, zâmbete şi iar zâmbete, de la toţi şi toate, urări şi da! ninge.

Când te gândeşti că era ziua cadourilor şi a nins..cel mai frumos cadou din viaţa mea!

Şi nu-mi mai pasă!

Nu pot să înţeleg. Efectiv nu pot! Cum pana mea să faci aşa?

Fă aia, mai fă şi aia, du-te şi acolo, a! dar ai uitat să mai faci aia, ce?tu crezi că-i aşa simplu cum apare în filme şi reviste? Nu, nu, nu. Dă-te cu capul de pereţi să le faci pe plac, pentru ca în final ce? Să rămână doar foaia cu "Loc de dat cu capul" lipită de perete şi tu cu nişte cucuie de toată frumuseţea.

Şi ce-am zis? Că nu-mi mai pasă! Şi mă ţin de promisiunea asta. Hai să vă conving de ce, poate aşa merge...

Dar e şi mai bine. Se termină în curând şi scap în final de toate, iar foaia cu siguranţă o iau de pe perete şi o transform în confeti!. Am zis.

Subiect încheiat. Punct şi de la capăt, poate aşa e şi mai bine...!

Noroc de voi că nu mă lăsaţi să mă afund în nervii mei, în supărarea mea şi ma trageţi de mânecă cu un "băăi!". Noroc de schimbul de reţete-curly şi de orele de mate, aşa mai after. Noroc că sunteţi acolo şi mă faceţi să râd cu un silent night verianta scarry şi cu James! :))

În încheiere, conform principiilor mele, promisiunilor şi restul chestiilor, afirm că sunt complet dezamăgită, neinteresată, uimită şi pot continua cu multe altele, dar rostul? Exact.

Şi totuşi vă mulţumesc vouă!

A fi un măr.

David Jordan: Sun Goes Down


au trecut multe, zile, săptămâni, teze, weekend-uri bine folosite ( :) ). Iar în noaptea asta vine moşu', nume de cod Nicolae.
dar revenim la subiectul serii, mărul. am descoperit că mărul e un foarte bun ascultător, mai ales când îi sunt adăugaţi ochi şi gură. tot mărul te bagă şi în belele totuşi...
istoria mărului. încă din cele mai vechi timpuri, mărul a fost prezent. motivul pentru care noi trăim acum într-o lume plină cu de toate şi din toţi ar fi fost el, sub numele de fruct interzis, apoi fizica (moment de reculegere) i-a făcut loc în viaţa ei, ştiţi povestea cu mărul care-i cade în cap lui newton şi aşa, iar după am pierdut şirul istoric (dacă nu e wiki, nimic nu e). şi azi mărul e noul meu prieten.
notă: fără portocală!!!
tot mărul reprezintă baza. şi bineînţeles al meu câştigă în faţa sâmburelui de măr al tău, ca de obicei. a da! şi e mai bun al meu. ce-ar fi de noi fără mere? anarhie! imaginează-ţi doar..:-?.
mărul devine şi subiectul unei descoperiri în timpul orei, descoperirea "americii"! :))
mă bucur că s-a terminat cu tărăbuţele şi tarabele şi restul şi cu minunaţii sir-i şi lady-uri care-şi expuneau tot ce se putea peste tot, pe unde se putea, cu orice se putea. are legătură cu mărul! am incheiat seara prin a căuta o poză cu un măr atunci, deci merge.:d
a trecut şi ziua de azi, nu fără senzaţionala olimpiadă şi pizza şi fără minunata plimbare de (hmm...) patru ori cu maxi prin oraş pe aceeaşi rută (mulţumesc dnk!, am descoperit un nou tip de maxi :> ). ah! era să uit de cum s-a încheiat seara...moment gen dan-negru-show *o-o-o*...cu un măr, da! şi sunt mândră că încă e viu, i s-a şters puţin gura, dar trăieşte!


ca să închei aşa cum trebuie: "hey, apple!hey, apple!hey, apple!...WHAT?...knife. aaa!"
:))

words...

"Stick and stones, may break my bones, but words will never hurt me."

glumă bună.
 şi totuşi...

Arta de a privi becul

Fascinant nu? Ştiu! Dacă aş fi o muscă acum...
 Şi da! E o artă. Trebuie să ştii ce să faci şi cum să priveşti. Nu arunci doar o privire şi atât, nu!
Deci...(faimosul..)mai întâi trebuie să-ţi alegi un bec. Nu orice bec, unul special, unul pe care ştii că te poţi baza şi care nu te va lăsa la greu. Următorul pas e să-l priveşti atent, trebuie să cunoşti becul şi să-l alegi cu grijă, nici nu ştii când te poate uita şi-ţi poate întoarce spatele.. ăsta..se poate desfileta, aşa singurel. Să îl aprinzi, să nu-l aprinzi?..Hmm..te rişti? Laşi totul în "mâinile" lui, toată încrederea că nu va face "fâs" (impropriu) sau că nu se va arde şi va rămâne acolo pentru tine, să te lase să-l priveşti fascinat? Încerci. E bine?..
Până acum becul ales de mine nu m-a lăsat, nu a uitat că cineva îl priveşte atent şi încă arde puternic, încă mă lasă să-l urmăresc..dintr-o mare de becuri l-am ales pe el şi-mi pare bine.
Tuturor becurilor mele le mulţumesc iar unuia a/b/c/d plus!

P.S.: Azi am aflat că există "vandali".:))




The show

Ea, vârsta... :)

Ea? Teoretic a început, practic? Ei bine, da! Stau şi mă gândesc...de unde a început? Când? În vară poate sau în toamnă, iarnă sau primăvară..nu ştiu :), voi afla!
Most missed memory? Ei spun că ea e, că o vor înapoi. Nu înţelegeam înainte şi mă întrebam uneori "Ce-o fi cu ea? De ce a însemnat atât de mult şi toţi visează cu ochii deschişi la ea?", dar acum..s-a schimbat situaţia. Am înţeles de ce: în timpul ei au loc descoperirile de tot felul, de la descoperirea sinelui, a propriei personalităţi, până la descoperirea unui fir de păr mai creţ azi decât ieri (în cazul meu :P). Acum descopăr cine sunt cu adevărat, deşi ma aflu abia la început, ce vreau, ce-mi place, care-mi sunt prietenii, ce pasiuni am, momentul în care realizez că n-am destule căni în colecţia mea şi că pot şi eu lua 7 la mate (8-|), momentul în care descopăr ce se ascunde în spatele fiecărui om.
Deşi sunt abia la început de drum, ştiu că ea e fantastică, e perioada când lumea e în rogvaiv, iar vara, marea strigă după tine, perioada când somnul e cel mai dulce, iar serile alături de prieteni unice şi şoc! perioada când am aflat, cu puţin ajutor, că Metallica e chiar tare!

P.S: Ambiţia mea? Să o trăiesc pe ea, adolescenţa mea la maxim, să aud cerul îndemnându-mă "fugi, că eu plăăătesc!" şi să văd lumea-n curcubeu în continuare!8->.


Coldplay - Lost