Bum-bum

 un singur cuvânt: admitere.

nu mă pot opri.

trebuie sa prezint şi restul fraţilor ei: amintiri, emoţii, markere, procente, oraşe diferite, preferinţe, luarea bilingvului, şi alţi pitici...
ce gânduri de despărţire de colegi când opţiunile, bilingvul şi aşteptarea nesfârşită erau mereu prezente în al meu suflet? după afişarea rezultatelor abia am realizat că drumurile noastre, ale clasei a opta, s-au despărţit complet, până am ajuns să mergem pe contrasens.
teoretic, sfârşitul de an ar trebui să fie însoţit de amintiri. la mine nu e doar el; e şi admiterea, ca un fel de ucenic al marelui maestru.

fără ou nu era găină şi fără găină nu era ou.

făra sfărşitul de an plin de mici incidente nu se putea. fără un profesor care să nu te cunoască, dar să zică una alta despre "meritele" tale, fără o cheie grea, puţin ruginită, dar bine "ornată", fără un speech corespunzător, fără lacrimile de final şi fără sentimentul de "în final!e gata!!am facut-o şi pe asta" nu era nimic mai departe. deliciile vieţii de "optist", ce mai...
revenind la admitere. nu ştiu de ce m-au lovit, să spun aşa, amintirile. e doar o admitere care creează speranţe, împlineşte dorinţe, distruge vise, strică prietenii, anunţă unele noi, îţi povesteşte puţin din viitor, te ia din coconul ce ţi-a fost "casă" opt ani şi te prezintă noilor tale aripi, după preferinţe: aripi de ţiglina, aripi cu program prelungit, aripi cu grajduri, tot felul de aripi. nimic important, nu?
experienţa mea cu aripi? eu le-am ales pe cele cu grajduri. m-au impresionat într-un fel. împreună cu restul "înaripaţilor", mi le-am deschis, le-am printat şi le-am prezentat lumii. ce-i drept, abia s-au deschis. un sfert din frumuseţea lor. mai au încă trei ani să crească, iar după, o viaţă să mă mândresc cu ele.

viitorilor posesori de aripi le urez un zbor frumos, scurt şi lung, bine îndrumat, finalizat cu aripi pline de amintiri şi cunoştinţe, iar în final, să ajungă să-şi arate aripile prin diverse ţări, din vest, nord, est sau sud.